Conflict si negociere in relatiile internationale


Tesis (Bachelor), 2009

102 Páginas, Calificación: 1


Extracto


Indice

Introducere

Capitolul 1. Opţiuni de menţinere a păcii în perspectiva şcolilor internaţionale de gândire
1.1. Tradiţia idealistă: spre o pace liberală
1.2. Agenda realistă pentru pace: supravieţuire şi pacea învingătorului
1.3. Impactul structuralismului. Agenda marxistă pentru pace : spre o pace – justiţie socială şi emancipare
1.4. Contribuţiile post-structuraliste la conceptul de pace

Capitolul 2. Conflictul internaţional
2.1. Dinamica evoluţiei conflictului internaţional
2.2. Dimensiuni socio-psihologice ale conflictului internaţional
2.2.1. Conflictul ca şi proces determinat de nevoi şi temeri colective
2.2.2. Conflictul ca proces intersocietal
2.2.3. Conflictul ca proces multilateral de influenţă mutuală
2.2.4. Conflictul ca şi proces interactiv, cu o dinamică escalatorie autoperpetuantă

Capitolul 3. Negocierea în relaţiile internaţionale
3.1. Patru perspective ale negocierii
3.1.1. Negocierea ca proces de rezolvare a puzzle-ului
3.1.2. Negocierea ca tranzacţie
3.1.3. Negocierea ca proces organizaţional
3.1.4. Negocierea ca şi politică diplomatică
3.2. Strategii de negociere
3.3. O perspectivă praxiologică asupra negocierii
3.3.1. Negocierea confruntaţională versus negocierea integrativă
3.3.2. Dilema negocierii
3.3.3. Sfaturi practice

Studiu de caz: Menţinerea internaţională a păcii

Concluzii

Anexe

Introducere

Chiar şi în cele mai favorabile circumstanţe, procesul de menţinere a păcii reprezintă un efort complicat şi dificil. Procesul actual de menţinere a păcii cuprinde o multitudine de abordări şi metode pentru înţelegerea, managementul şi, cu toată speranţa, rezolvarea conflictelor. Varietatea de metode este atât un produs al complexităţii crescute a conflictelor internaţionale, cât şi al experienţei comunităţii internaţionale de a administra statele care au au nevoie de ajutor extern, conflictele separatiste, centraliste şi cele interstatale. În timp ce războaiele din trecut se aflau în mare parte în grija şefilor de stat şi a miniştrilor de externe, conflictul din secolele XX şi XXI a extins distrugerea şi ameninţarea securităţii la scală regională şi mondială.

În prezenta teză de licenţă voi prezenta perspectivele conflictului internaţional, a rezoluţiei sale şi a procesului de menţinere a păcii prin metoda negocierii internaţionale. Nu există nici o regulă generală care să indice de către cine ar trebui implementate mijloacele de menţinere a păcii. Atât forţa, cât şi raţionamentul reprezintă ultimul resort, o alternativă omniprezentă pentru stimularea instrumentelor multilaterale de „rezoluţie alternaţivă a conflictului” prin dialog, mediere, convingere şi negociere. Este imposibil de recomandat care dintre aceste metode şi tehnici ar trebui să fie utilizată prima; cea mai atrăgătoare perspectivă ar fi să fie testate – sau, cel puţin, evaluate – toate, pentru a putea fi consolidată una din ele. De asemenea, nu există o interclasare nici în privinţa agenţilor – aceştia pot fi constituiţi de Naţiunile Unite, organizaţii locale sau regionale sau coaliţii statale neoficiale. Oraganizaţiile locale sau regionale şi coaliţiile statale pot iniţia activitatea pentru acţiunile oficiale şi pot fi utile pentru stimularea birocraţiilor diplomatice lente către angrenajul propriu-zis. Atunci câns statele preiau procesul de menţinere a păcii, exercitând întâi iniţiative unilaterale şi abia apoi acumulând suport multilateral, organizaţiile de diferite tipuri joacă un rol important ca parte integrantă din procesul general. Atunci când eforturile sunt încununate de succes, atât statele cât şi organizaţiile locale sau regionale şi coaliţiile statale trebuie să rămână implicate, denotând fiecare un comportament efectiv. Procesul de menţinere a păcii este unul colectiv şi o chestiune cu o dinamică continuă.

Am ales ca subiect pentru teza mea de licenţă chestiunea conflictului şi a negocierii în cadrul relaţiilor internaţionale întrucât aceasta reprezintă o temă centrală în realitatea curentă internaţională. În momentul de faţă, în sistemul internaţional este instalată o stare de conflict. Este într-adevăr, o lume în conflict, care refuză persistent şi cu tenacitate să se potrivească într-un cadru tehnic preconceput al prevenirii, managementului şi rezoluţiei conflictului, care sunt operate de agenţii imparţiale. Eşecul Naţiunilor Unite, al NATO, al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa (OSCE) şi al altor organizaţii inter- sau non-guvernamentale de a atinge o pace comprehensivă în locaţii în care au desfăşurat operaţiuni în calitate de mediatori sau participanţi la procesul de menţinere a păcii, este colosal. Aceasta poate avea ca motiv faptul că - după cum Georg Simmel menţiona cu ceva timp în urmă – „conflictul insuşi constituie o rezoluţie a tensiunii dintre părţile oponente”[1]. În orice caz, menţinerea unui „duel” în relaţiile internaţionale şi sociale, ar avea un caracter ideal; nu există gladiatori în politica internaţională. În realitate, acest tip de duel nu există, pentru că conflictul este întotdeauna mediat de o varietate de agenţi şi structuri.

Modernitatea este co-esenţială cu internaţionalizarea şi globalizarea şi, mai exact, cu internaţionalizarea capitalului şi a muncii ca forme antagonice de relaţii sociale.[2] Orice formă de conflict etnic sau religios este profund internaţională, deoarece toate exemplele din istoria modernă care ne stau la dispoziţie indică faptul că puterile externe şi agenţii domestici sunt împreună şi simultan responsabili pentru un conflict în cauză, sau că un conflict a fost transformat sau exacerbat de intervenţii externe.

Lucrarea de fată îşi propune ca obiective principale: (1) oferirea unei imagini de ansamblu asupra opţiunilor de pace promovate de diferite şcoli internaţionale de gândire; (2) explorarea cauzelor emergenţei conflictului internaţional şi a factorilor care îl alimentează, precum şi implicaţiile acestuia la diferite niveluri (socio-psihologic, societal) şi (3) descrierea opţiunii negocierii ca metodă de rezoluţie a conflictului şi analiza diferitelor abordări în practica negocierii. Prezenta teză de licenţă conţine şi un studiu de caz (4), ce are ca obiectiv oferirea unui răspuns la întrebarea: pacea internatională ar trebui să fie realizată de Naţiunile Unite, organizaţiile regionale (spre exemplu OAS, OAU/AU, ECOWAS, EU, OSCE sau NATO) sau de coaliţii ad-hoc, la voinţa statelor?

Primul capitol oferă o dezbatere pe tema „păcii”, ce cuprinde opţiunile de percepere şi de menţinere a păcii din perspectiva patru şcoli internaţionale: tradiţia idealistă şi demersurile ei spre o pace liberală, agenda realistă pentru pace, structuralismul şi contribuţiile post-structuraliste la conceptul de pace. Idealismul practică o epistemologie pozitivă a păcii (armonia şi cooperarea sunt inerente naturii umane şi societăţii/statelor) ce oferă o ontologie utopică a armoniei etice; se află în dependenţă cu dezarmarea, pacifismul, internaţionalismul, instituţiile internaţionale (pace civilă şi instituţională) şi este exercitată prin intermediul mişcărilor sociale şi al statelor. Pacea reprezintă absenţa oricărei forme de violenţă. Liberalismul promoveză desemenea o epistemologie pozitivă a păcii, dar mai prudentă la bazele ontologice decât idealismul, referitor la reflecţiile sale asupra inerenţei violenţei în natura umană. Condiţiile politice şi sociale propice trebuie să fie stabilite cu scopul de a atinge o pace de tip pozitiv prin guvernare democractică standardizată care depinde de capacitatea statelor şi organizaţiilor lor de a determina combinaţia potrivită de libertate şi constrângere necesară pentru a promova şi impune o formă liberală şi pozitivă a păcii. Aici pacea reprezintă absenţa violenţei fizice şi structurale pentru majoritatea din fiecare stat şi poate fi construită prin metode liberale. Conform tradiţiei realiste, pacea aparţine învingătorului, fiind promovată o pace negativă, derivată din epistemologia negativă a păcii, se ridică datorită problemelor de securitate, a balanţei de putere dintre state şi o ontologie implicită a violenţei şi fricii. Absenţa războilui interstatal este suficientă pentru a reprezenta pacea, deşi hegemonia imperială bazată pe victorie ar fi o versiune optimă a păcii. Contractele dintre state, precum şi cele dintre state şi cetăţenii săi se bazează pe frică, iar atât timp cât aceste contracte supravieţuiesc, atunci se poate spune că există pace. Managementul conflictului este cel mai bun lucru care poate fi obţinut în acest mediu. Pacea este intervalul dintre războaie. Structuralismul percepe fundaţiile structurale cum ar fi capitalismul sau pacea de clasă, ca şi justiţie socio-economică pentru indivizi. Pacea reprezintă emanciparea progresivă. Din punct de vedere ontologic, o pace socială fără clase este plauzibilă, dată fiind metodologia corectă, după descoperirea căreia devine eventual inevitabilă, chiar dacă schimbarea revoluţionară este singura cale prin care să se obţină pacea. Toate acestea, se presupune şi că violenţa fizică şi structurală se petrece în interacţiunea dintre clase, ducând eventual la o revoluţie din care această pace emancipatoare poate ieşi. La nivelul dezbaterilor de gen, este folosită o abordare critică, fiind dezvoltată o epistemologie pozitivă a păcii, ce încorporează atât criticile cât şi sensibilităţile de gen, pentru a dezvolta o înţelegere a unor ontologii alternative, sociale şi politice ale păcii. Post-structuralismul oferă o epistemologie pozitivă a ontologiilor post-suverane ale păcii, printr-o examinare pluralistă şi genealogică a unui spectru larg de probleme şi dinamici ce duc sau constituie diferenţa de identitate şi hibridizare. Capitolul doi prezintă dinamica evoluţiei conflictului internaţional şi dimensiunile socio-psihologice ale acestuia prin abordarea a patru perspective diferite: conflictul ca (1) un proces determinat de nevoi şi temeri colective, şi nu un podus integral de calcule raţionale asupra unor interese naţionale obiective din partea decidenţilor politici, (2) un proces inter-societal, nu numai un fenomen interstatal sau interguvernamental, (3) un proces multilateral de influenţă mutuală, nu numai o competiţie în exercitarea puterii coercitive şi (4) un proces interactiv cu o dinamică escalatorie şi autoperpetuantă, nu numai o secvenţă de acţiuni şi reacţiuni ale unor actori stabili. Capitolul trei prezintă patru aspecte diferite ale procesului de negociere în relaţiile internaţionale: negocierea ca proces de rezolvare a puzzle-ului, ca tranzacţie, ca proces organizaţional şi negocierea ca politică diplomatică. Acest capitol cuprinde de asemenea, şi şapte strategii concrete de negociere - detaşarea de acţiune, reîncadrarea percepţiei taberelor cu privire la valoarea unui subiect, contextualizarea blocajului, apelul la un agent terţiar, introducerea unui punct focal, inventarea unei formule de neimplicare şi proiectarea unei soluţii bazate pe un concept acceptabil de justiţie - şi o perspectivă praxiologică asupra negocierii, ce cuprinde o dezbatere pe tema negocierii confruntaţionale versus negocierea integrativă, prezentarea dilemei negocierii şi sfaturi practice pentru un negociator. Studiul de caz are ca obiectiv oferirea unui răspuns concret la întrebarea: pacea internaţională ar trebui să fie realizată de Naţiunile Unite, organizaţiile regionale (spre exemplu OAS, OAU/AU, ECOWAS, EU, OSCE sau NATO) sau de coaliţii ad-hoc, la voinţa statelor? Argumentele principale ce încurajează activitatea organizaţiilor globale pentru menţinerea păcii sunt: o durată lungă în dreptul internaţional, accesul la resursele globale (finanţe, trupe, logistică) şi competenţa. Concluzia studiului de caz cuprins în această teză de licenţă a fost aceea că nu există nici o relaţie între numărul operaţiunilor conduse de actori non-UN şi numărul celor conduse de UN în conflictele interstate. Deşi operaţiunile UN au prioritate, UN nu animă un trend pentru managementul conflictelor interstatale.

Singura dificultate întâmpinată pe durata întocmirii prezentei lucrări este legată de insuficienţa datelor empirice privind unul din factorii cu o importanţa majoră (cu efect asupra rezultatului) folosite în studiul de caz. Această dificultate se referă la lipsa unui studiu empiric comparativ pe scară largă de pâna acum, care să fi încercat să analizeze gradul de dificultate al misiunilor şi care să denote o dovadă robustă a unei diferenţe în rata succesului în cadrul conflictului, care să se aplice fără restricţii de-a lungul timpului (1948-2000) şi al spaţiului (toate regiunile lumii). Se poate concluziona de aici că, în timp ce datele teoretice sunt la îndemână, într-o cantitate care să permită analizarea şi trierea lor, bazele de date empirice pe această temă sunt încă caracterizate de lacune. De aceea, având în vederea dificultatea întâmpinată, îmi propun ca într-un viitor studiu să realizez o cercetare riguroasă ce va avea ca subiect principal de studiu analiza gradului de dificultate al misiunilor desfăşurate de Naţiunile Unite, în comparaţie cu cel al misiunilor efectuate de organizaţii non-UN.

Prezenta teză de licenţă oferă o imagine de ansamblu asupra opţiunilor de pace promovate de diferite şcoli internaţionale de gândire, explorarea cauzelor emergenţei conflictului internaţional şi a factorilor care îl alimentează, precum şi implicaţiile acestuia la diferite niveluri (socio-psihologic, societal) şi descrierea opţiunea negocierii, ca metodă de rezoluţie a conflictului, analizând diferite abordări în practica negocierii. De asemenea lucrarea cuprinde şi un studiu de caz, ce a denotat un răspuns negativ la întrebarea centrală spre care s-au concentrat întregile demersuri analitice, şi anume, dacă există o contradicţie sau o competiţie între activităţile de menţinere a păcii regionale şi cele mondiale.

Pentru întocmirea lucrării au fost folosite diverse referinţe biblliografice din literatura de specialitate. Pentru a oferi o perspectivă cât mai actuală asupra subiectului, am încercat să folosesc în mare măsură surse bibliografice cât mai recente, ce etalează noi abordări ale dinamicii conflictului şi a opţiunii de negociere, fundamentate în mare parte pe studii şi teorii mai vechi, actualizate însă, în conformitate cu circumstanţele actuale ce caracterizează contextul conflictual în care se găseşte sistemul internaţional. Fundamentul informaţiilor empirice din cadrul studiului de caz a fost constuit de materiale bibliografice editate de UN.

Prezenta teză de licenţă este unica de acest gen din rândul lucrărilor de specialitate care comprimă patru chestiuni esenţiale derivate din tema păcii în relaţiile internaţionale: o descriere a alternativelor de pace în viziunea a patru şcoli internaţionale de gândire, o abordare a conflictului internaţional şi a diferitelor implicaţii pentru rezoluţia acestuia, o perspectivă practică a negocierii internaţionale şi un studiu de caz ce încearcă să indice actorul care ar trebui să se ocupe de menţinerea păcii internaţionale. De asemenea, lucrarea oferă o perspectivă practică şi pragmatică, în lumina soluţionării cu succes a conflictelor internaţionale, prin practicarea unui proces de negociere funcţional şi adcevat tipului de conflict.

Capitolul 1. Opţiuni de menţinere a păcii în perspectiva şcolilor internaţionale de gândire

Ce este pacea? Aceasta întrebare merită un răspuns concret. O dezbatere pe tema „păcii” sugerează diferite posibilităţi: liberale, non-liberale sau radicale şi posibil subversive. Aceasta nu înseamnă o linişte conspirativă atribuită discuţiei despre pace, pentru că cele două războaie mondiale şi Războiul Rece par să fi stabilit această întrebare fundamentală a modernităţii în favoarea „păcii liberale”, o pace constituţională ce garantează democraţia şi comerţul liber şi o pace civilă ce asigură libertate şi drepturi în interiorul unei societăţi[3]. În termeni anglo-saxoni, individul este plasat înaintea statului, cu toate că în câteva variante continentale, se pare că individul este subordonat statului.[4] Ambele variante îşi au originea în contractul social dintre reprezentanţi şi cetăţeni. S-ar putea să fie un consens liberal asupra păcii, dar sunt multe alte probleme tehnice, politice, economice, sociale şi intelectuale care se menţin, iar universalitatea păcii liberale post Război Rece este încă contestată în termeni de componente şi metode (de la intervenţia militară la rolul ONG-urilor, organizaţiilor internaţionale, agenţiilor şi instituţiilor financiare internaţionale) utilizate pentru a o construi.

O perspectivă de gândire despre pace comun utilizată este incursiunea istorică. Acesta include în general: o pace alexandrică, dependentă de o succesiune de cuceriri militare; o Pax Romana succesoarea unui control ermetic de imperiu teritorial şi o pace Cartagiană, în care oraşul Cartagina a fost „şters” din temelii, luându-se măsuri pentru ca acesta să nu re-emeargă; o pace augustină dependentă de adoptarea şi protecţia versiunii teritoriale a catolicismului şi a noţiunii de război just; o pace westphaliană, bazată pe securitatea statelor şi a suveranităţii teritoriale; Pax Britannia, bazată pe dominaţia britanică asupra mărilor şi a comerţului; Tratatul de Pace de la Paris din 1919, fundamentat pe o organizaţie internaţională embrionică, securitate colectivă şi democraţie; sistemul Naţiunilor Unite, sprijinit pe pe securitatea colectivă şi cooperarea internaţională, o pace socială solicitând justiţie socială şi pe o pace liberală, ce include democratizarea, pieţe libere, drepturile omului şi supremaţia dreptului, dezvoltare şi suportul, deopotrivă normativ şi material, al Statelor Unite şi al aliaţilor acestora.

Pacea liberală este sistemul de referinţă la care acum întreaga lume se raportează, în dimensiunile sale multiple şi există un vid in termenii teoretizării unor concepte alternative de pace.

În relaţiile internaţionale contemporane este aşteptată o versiune ambiţioasă de pace, care include securitatea la nivelul domestic, regional şi global, o distribuţie echitabilă şi meritocrată a resurselor sociale, politice şi economice, perspective ascensionale pentru populaţia globală, respect şi asistenţa pentru ceilalţi. Controversa în ceea ce priveşte pacea, teoretizarea acesteia, metodele, ontologia şi epistemologia păcii stă la baza relaţiilor internaţionale şi a acestui capitol. Vasta majoritate a obiectivelor de politică domestică şi externă a statelor lumii, a mandatelor organizaţiilor şi instituţiilor regionale şi internaţionale, aliniate începând cu UN, OSCE, EU, World Bank şi IMF şi multe agenţii şi ONG-uri cuprind astfel de scopuri.

1.1.Tradiţia idealistă: spre o pace liberală

„Ziua cuceririi şi a extinderilor a trecut...programul păcii mondiale este programul nostru; şi acest program, singurul program posibil, după cum vedem, este acesta”[5]

Acest capitol tratează aspectul idealist al primii „mari dezbateri” în relaţiile internaţionale, în care idealismul şi liberalismului s-au opus realismului şi orientării inerente lui, pentru a oferi o relatare ambiţioasă, etic orientată a păcii prin intermediul internaţionalismului liberal şi a guvernării. Se concentrează asupra implicaţiilor sale pentru conceptualizarea păcii, care a condus la o discuţie despre etică, interdependenţă şi transnaţionalism.

Tradiţia idealistă este des considerată a fi tradiţia fondatoare a relaţiilor internaţionale. Mulţi teorişti au văzut susţinerea şi dezvoltarea Ligii Naţiunilor sau a altor organizaţii internaţionale ulterioare ca, mai degrabă, pragmatică decât utopică[6]. Gândirea idealistă a oferit posibilitatea unei păci unice, în care toate conflictele s-ar sfârşi. Liberalismul, prin extensie, a oferit posibilitatea unui progres linear şi ineluctabil, care ar conduce, eventual, spre împlinirea acestei păci. Contribuţiile idealiste la dezbaterea pe tema păcii erau mai ambiţioase decât cele aparţinând tradiţiei realiste şi mult mai nuanţate şi mai pragmatice decât se credea. Au avut ca scop dovedirea existenţei unei „societăţi internaţionale”, a unor reţele funcţionabile sau a transnaţionalismului, derivate dintr-o natură umană inerent pozitivă şi construirea unui sistem internaţional paşnic pe această bază.[7]

Gândirea idealistă despre relaţiile internaţionale s-a axat pe numeroase noţiuni de internaţionalism şi interdependenţă, pace fără război, dezarmare, speranţa că războiul poate fi eradicat[8], dreptul la auto-determinare pentru toţi cetăţenii şi posibilitatea unui guvern mondial sau unei federaţii mondiale. În acest sens tradiţia idealistă a fost receptată ca eminamente practică decât utopică, reflectând asupra ontologiei păcii şi armoniei. Organizaţiile internaţionale ale statelor suverane, în acest caz Liga Naţiunilor, a fost centrală agendei idealiste, deşi era recunoscut că spiritul de organizaţie internaţională (internaţionalism, democraţie şi tranzacţie) s-ar putea să fi fost mai important decât organizaţia propriu-zisă.[9] Acesta este argumentul optim că natura umană nu este intrinsec violentă şi chiar dacă este, normele sociale si politice, regimurile si organizaţiile pot preveni violenţa. La începutul anilor ’30, optimismul acestei agende idealiste a fost înlocuit cu îngrijorarea pentru ascensiunea fascismului si a nazismului[10].

Această agendă idealistă s-a inspirat şi a reflectat gândirea liberală timpurie, din care emerg trei curente principale. John Locke s-a concentrat pe individualism, iar Jeremy Bentham pe utilitarism; Adam Smith a furnizat fundamentele argumentative pentru tranzacţii libere şi pacifism; iar Kant a dezvoltat internaţionalismul republican.[11]

Asumpţiile liberale centrale sunt raţionalitatea universală, libertatea individuală, conectate cu posibilitatea idealistă – dacă nu, probabilitate – a armoniei şi cooperării în relaţiile internaţionale şi domestice, şi a necesităţii pentru un guvernământ instruit, raţional, domestic legitimat şi guvernare internaţională. Idealiştii şi liberalii pretind că războiul nu captează interesul oamenilor care operează sub premiza armoniei şi cooperării, a asumării pluralismului politic, a democraţiei şi a unei distribuţii extinse ale drepturilor şi responsabilităţilor, considerând aceste elemnte ca fiind cruciale pentru menţinerea păcii în relaţiile internaţionale. Încorporate aici sunt ideile asociate liberalismului economic, derivate de la Adam Smith.[12] Noţiunea de piaţă liberă şi tranzaţie ca „mână ascunsă” care ar realiza treptat conexiuni paşnice şi irevocabile între state, devine de asemenea fracţiune a agendei liberale pentru pace prin interdependenţă. Liberalismul efectiv a dezvoltat o importanţă morală a indivizilor liberi într-un contract social cu o conducere reprezentativă, încadrat de instituţii democratice şi transparente. Nu ar trebui să existe autoritate arbitrară, ci presă liberă şi discurs liber, egalitate în faţa legii şi drept la proprietate. Drepturile sociale şi economice la bunăstare sunt de asemenea o preocupare, deşi aceasta este balansată de tendinţa de a evita statele puternic centralizate.[13] De aici rezultă că indivizii preferă pacea, libertatea, drepturile şi prosperitatea iar relaţiile internaţionale sunt, sau ar trebui sa fie o zonă a păcii. Idealiştii şi liberalii contribuie la aceasta, oferind o epistemologie pozitivă a păcii[14] şi suport instituţional şi normativ.

Locke, unul dintre părinţii liberalismului modern, a văzut motivul uman ca o traducere juxtalineară a controlului stării naturale. Crucial pentru el a fost evoluţia unui contract social, prin care cetăţeni şi reguli au dezvoltat roluri constitutive mutuale, cu scopul predefinit de protejare a existenţei, a libertăţii şi proprietăţii private.[15] Aceasta, combinată cu viziunea lui Bentham, potrivit căreia există necesitatea instituţiilor liberale a condus spre o discuţie privind calităţile statului liberal,[16] ce a constituit baza pentru pacea internaţională.

„Pacea perpetuă” a lui Kant este poate versiunea arhetipală a acestor agende şi a statusului lor influenţial în relaţiile internaţionale şi în gândirea generală despre politice mondiale şi pace. Este elocventă pentru o abordare comună, impetuos împărtăşită de către idealişti şi liberali, pentru a copleşi epistemologia negativă şi ontologia realismului. În timp ce realismul prezintă războiul ca parte a „căderii” umanităţii şi un mecanism stabilizator necesar pentru ordinea internaţională, idealismul şi liberalismul văd „individul căzut” ca recuperabil, remediabil, prin intermediul unui plan corespunzător. Idealiştii şi liberalii pledează pentru crearea instituţiilor şi dispozitivelor de securitate pentru protejarea normelor cheie şi susţinerea indivizilor, consolidând astfel contractul social care prezervă statul. Gândirea kantină reprezintă o etică cosmopolită emergentă[17] ce formează baza unor proiecte europeane de pace. Via astfel de proiecte , a fost un pas scurt către ideea unui Parlament European embrionic.[18]

Faptul că idealismul a facilitat emergenţa unor susţineri ontologice atât de preţioase, a fost relativ uşor de denunţat având în vedere eşecul tratatului idealist-influenţat de la Versailles în 1919 şi izbucnirea celui de-al doilea război mondial - un război care se presupune că ar fi trebuit prevenit. Acest eveniment catastrofal a generat, decisiv, o concluzie primii mari dezbateri in relaţiile internaţionale, care a fost efectiv în favoarea realismului. Totuşi, idealismul şi liberalismul erau să vină împreună pentru a forma un hibrid, care încorporează şi elemente ale formei pragmatice a pacifismului. Idealismul a furnizat fundamentul pentru această mişcare, care a fost păstrată cu sfinţenie în sistemul liberal – internaţional care s-a manifestat după Congresul de la Viena la un nivel instituţional şi a influenţat emergenţa dreptului internaţional şi a drepturilor omului. Idealismul a oferit un ideal intelectual de formă a păcii, pe care liberalismul l-a păstrat cu evlavie într-un contract social lockean şi într-un sistem internaţional de pace kantian. După primul război mondial, succesiunea idealismului a continuat în abordări moderate ale variantelor liberalismului, care este general asociat cu individualism, libertate şi limitări general acceptate, definite şi politizate într-un sistem ierarhic. Idealismul conduce către exegeze liberale a politicilor internaţionale, iar viziunea liberalismului asupra păcii pretinde aproximarea utopianismului inerent în înţelegeri idealiste a păcii, dar şi recunoaşterea pericolului războiului şi a agresiunii.

Acum, este clar că hibridul constituit din idealism, pacifism şi liberalism a oferit un cadru progresiv formidabil pentru pace. Acesta aspiră neezitant către oferirea unei epistemologii pozitive păcii – chiar dacă există o tensiune internă asupra plauzibilităţii unei ontologii a păcii – care a fost adoptă în termeni ideologici, metodologici şi epistemologici de multe state contemporane (cu precădere în vest), organizaţii internaţionale, agenţii (multe din familia UN, EU şi World Bank) şi oficiali. A fost capabil să vadă dincolo de starea naturală şi să se angajeze în contextul înaintării de soluţii practice la problemele relaţiilor internaţionale. Această abordare a păcii oferă o soluţie practica şi ontologică pozitivă. Pe de altă parte, acesta nu a fost neproblematic, după cum a fost precedent precizat în capitolul curent. În următorul capitol va fi studiată versiunea realistă a păcii, incluzând dezbaterea în privinţa puterii, centricitatea statului şi violenţei.

1.2. Agenda realistă pentru pace: supravieţuire şi pacea învingătorului

„Teoria politică şi dreptul...sunt teorii ale vieţii bune. Teoria internaţională este teoria supravieţuirii.”[19]

Implicaţiile tradiţiei realiste pentru conceptul de „pace” sunt asociate cu un învingător şi normele, instituţiile şi perspectivele sistemului politic, social şi economic ale acestuia. Dacă versiunea idealistă şi liberalistă a oferit o epistemologie pozitivă a păcii, realismul a oferit una negativă, bazată pe supravieţuire şi pacea învingătorului. Versiunea emergentă a păcii şi a sustenabilităţii sale sunt dependente de hegemonia învingătorului. Realismul percepe relaţiile internaţionale ca o permanentă stare de conflict, ce nu poate fi depăşită decât de Leviathan.[20] Tradiţia realistă sugerează un ciclu continuu de violenţă şi o stabilitate coercitivă indusă, în opoziţie cu viziunea progresistă a liberalismului.

Potrivit lui Wight, statul asigură supravieţirea într-un sistem de anarhie internaţională, iar securitatea unora, inevitabil, înseamnă insecuritatea altora. Astfel, nu poate fi stabilită o bunăstare şi securitate generală.[21] Aceasta a fost tragedia reprezentării realiste a relaţiilor internaţionale.[22] Acest capitol examinează cum această tradiţie realistă modernă a dezvoltat un concept limitat al păcii, pe care mulţi l-ar considera fie pragmatic, în lumina relaţiilor interstatale, fie inacceptabil pentru fundamentele ontologice, etice, normative şi pragmatice, acceptabil doar în condiţiile în care războiul/conflictul ar fi unica soluţie. Acum, realismul stabileşte acest mediu – o stare naturală – ca bază pentru relaţiile internaţionale via unei interpretări specifice a unei serii apreciabile de gânditori. Potrivit acestei perspective, realismul apare atât anacronistic, cât şi silenţios în ceea ce priveşte conceptul de pace.[23]

Specific realismului este pacea percepută ca un joc cu sumă nulă. Conceptualizatea păcii în viziunea gânditorilor realişti subliniază respingerea unei etici universale a păcii şi acceptarea unei înţelegeri limitate a păcii în interiorul frontierelor statelor, proiectată de actorii puternici, în strânsă concordanţă cu interesele acestora. În cadrul tradiţiei realiste există şi o versiune implicită a păcii, inaccesibilă şi probabil, indezirabilă din cauza schimbului său – dominanţă pentru securitate. La cel mai de bază nivel, dezbaterea realistă reprezintă pacea ca absenţa violenţei deschise între statele egocentriste, dar nu şi absenţa ameninţării. Hobbes argumenta că „orice stat duce un război permanent şi pe viaţă împotriva oricărui alt stat. Ceea ce cei mai mulţi numesc „pace” este doar un nume – de fapt, toate statele, prin natura lor sunt mereu angajate într-un conflict informal împotriva celorlalte state”.[24]

Realismul confirmă insecuritatea ca problemă centrală a relaţiilor internaţionale, încadrată de Hobbes în „contextul suveranităţii, contractelor nerespectate şi teamă”[25]. Potrivit lui Hobbes, legea naturii pretinde că fiinţa umană încearcă să găsească pacea, care se bazează pe constituirea contractelor. Pentru a preveni impulsul „natural” de a încălca aceste contracte, se formează o comunitate de naţiuni, care utilizează autoritatea suverană, asigurată de contractul social, pentru a-şi garanta supravieţuirea prin crearea unei „fear of punishment” din partea Leviathanului. Pentru că societatea internaţională este o stare naturală anarhică, conflictul/războiul poate conduce către o pace internaţională doar în condiţiile în care un învingător este capabil de a-şi impune voinţa asupra tuturor statelor. Rezultă o pace limitată, bazată pe supravieţuire şi refugierea către hegemonia unui singur stat – sau a unei alianţe de state, ceea ce este poate mult mai familiar cu imperialismul. Aceasta va implica o luptă constantă pentru hegemonie.

În prezent, în practică, statele sunt subiectul unei păci interne ce poate fi auto-susţinută, viabilă şi cuprinzătoare, chiar dacă este sever constrânsă de necesitatea statului de a fi angrenat într-un război cu celelalte state, fie pentru supravieţuire, fie pentru atingerea unor interese superioare.[26]

Ceea ce a emers la inceputul secolului XX a fost o continuare a înţelegerii conflictului ca parte a „ordinii naturale” modificată de influenţa progresivă a actorilor cu viziuni liberale şi obiective atât pentru relaţiile dintre state, cât şi pentru cele dintre oameni. Gândirea realistă s-a aflat sub presiune din cauză că pacea oferită era inacceptabilă în condiţiile creşterii numărului de actori în înteriorul statului şi a reprezentanţilor statului. A apărut o înţelegere a relaţiilor internaţionale bazată pe progres raţional, în care se considera că umanitatea trebuie să progreseze spre un ideal mai mult sau mai puţin utopic via unei creşteri în interdependenţă, drept internaţional, actori nonstatali, propagandă şi lobby pentru dezarmare, încetăţenire şi drepturile femeilor. Se părea că o versiune a păcii cu beneficii pentru cea mare parte a lumii era posibilă. Pentru un timp, se părea că interpretarea realistă a lumii eşuase.[27]

Renaşterea realismului şi faimosul studiu al lui E.H. Carr şi Hans Morgenthau, The Twenty Years’ Crisis, respectiv Politics Among Nations, au reînviat viziunea potrivit căreia versiunea idealistă de pace era mult prea progresistă, periculos de naivă pentru a fi verosimilă. Interesele statului erau în general focusate pe interes-propriu în economie, termeni militari si teritoriali, care defineau relaţiile internaţionale, şi doar alianţele între state puteau induce o stabilitate certă – prin intermediul unei balanţe a puterii – numai că aceasta ar fi constant subminată de către competiţia dintre state. Viziunea idealistă şi chiar cea liberală au investit prea multă încredere în buna-intenţie a altor state.

Carr a încercat redistribuirea realismului ca ştiinţă a relaţiilor internaţionale în stilul metodologic al vieţii de zi cu zi. Aceasta s-a bazat pe preeminenţa ipotezei conform căreia „faptul deasupra valorii, este deasupra lui ar trebui, şi obiectul peste subiect” („fact over value, is over ought, and object over subject”), Carr fiind totuşi conştient de importanţa aspectelor normative ale relaţiilor internaţionale. Pacea era văzută ca fiind o „valoare”, un „ar trebui”, un concept „subiectiv”[28], si de aici, inferior sau limitat, spre deosebire de versiunea realistă a „fapticului”, „este” şi „obiectiv”. Pentru Carr, o formă a păcii definită ca moralitate la nivel internaţional reprezenta de fapt o proiecţie a intereselor statelor dominante.[29] Pacea era percepută de Carr ca o speranţă, chiar dacă el era preocupat şi cu relaţia inseparabilă dintre putere şi moralitate, afirmând că „ utopiştii care visează că este posibil ca afirmarea propriei persoane să fie eliminată din politică şi că un sistem politic să se bazeze numai pe moralitate este la fel de îndepărtată de scop ca şi realiştii care consideră că altruismul este o iluzie şi că toate acţiunile politice sunt bazate pe egoism”.[30]

Pentru Morgenthau, în urma competiţiei dintre state a emers o balanţă de putere pentru regularea celor mai negative efecte ale conflictului dintre state.[31] Aceasta a fost dezvoltată în contextul abordării weberiene „verstehen” („a înţelege”) pentru a observa rolul oamenilor de stat în lansarea „intereselor definite ca putere” pe scena politică internaţională.[32] De aici a rezultat o foarte limitată pace a învingătorilor, teoretizată pentru a reflecta interesele definite ca putere şi competiţia între „naţiuni”[33], slab susţinută de sistemele de valori si norme aferente. Morgenthau a dezvoltat poate cea mai importantă explicaţie a realismului din perspectiva filosofică, istorică şi a unei inevitabile „dispreţuiri a standardelor universale ale moralităţii”[34]. Realismul s-a îndreptat mai degrabă spre controlul conflictului decât spre proliferarea sa.[35]

Realismul a oferit o pace domestică, limitată de necesitatea de a fi pregătit pentru conflict şi o pace a învingătorului la nivel internaţional. Ca agendă pentru pace, tradiţia realistă oferă puţin, în particular în încarnarea sa pozitivistă, neo-realistă, care ar fi retoric acceptată de leaderii politici actuali sau oficiali ai relaţiilor internationale, în locul păcii suverane teritoriale, westphaliene. Ca programă de cercetare, a eşuat în a prevedea sfârşitul Războiului Rece sau în a explica cadrele multipolare ale relaţiilor internaţionale si s-a înfăţişat ca susţinătoare a convingerii existenţei unor balanţe de putere instabile.[36]

Realismul e ceva mai mult decât o poveste între conflict si state şi cum acesta domină relaţiile internaţionale. Tradiţia realistă este tautologică, paradoxală şi se refugiază într-o versiune oarbă a istoriei politice umane, construită pentru a perpetua predominanţa statului, elitei şi a discursurilor oficiale despre lume. Deoarece depinde de actori oficiali şi registre oficiale, nu reflectă decât interesele lor profesionale ca reprezentanţi ai statelor, pierzând asfel din vedere o cantitate enormă de informaţii, alte istorii şi alti reprezentanţi din cadrul său analitic. Realismul explică pacea doar ca rezultat al hegemoniei sau al colapsului. Acesta este definit de o ontologie negativă şi o epistemologie tragică în raport cu viziunea realistă a naturii umane, starea naturală şi repetiţia lor tragică. Oferă o metodologie îngustă care legitimează perspectiva bazată pe structura binară inside/outside. Aceasta reifică efectiv incomensurabilitatea diferitor identităţi sau suveranităţi. Chiar şi în timpul semeţiei realismului au existat cadre discursive puternice care ilustaru o altă poveste a relaţiilor internaţionale, şi anume una care fost puternic influenţială şi a avut implicaţii importante pentru o mult mai sofisticată versiune a păcii decât pacea învingătorului oferită de realism. Realismul a oferit un set de instrumente pentru a înţelege cadrul de securitate al statelor: aceste dicernăminte reprezintă o parte importantă a oricărei discuţii despre pace – dar doar o parte.

1.3. Impactul structuralismului. Agenda marxistă pentru pace : spre o pace – justiţie socială şi emancipare

„simple legi ale moralei şi justiţiei [...] ar trebuie să guverneze relaţiile private dintre indivizi, ca reguli supreme ale raporturilor dintre naţiuni.”[37]

Acest capitol inspectează conceptualizarea implicită a păcii, inerentă explicaţiilor structuraliste ale relaţiilor structuraliste ale relaţiilor internaţionale, de la interogaţiile sale asupra imperialismului, ordinii şi sistemelor mondiale, clasă, conflict şi capitalism, până la propunerile sale pentru construcţia unei ordini internaţionale în care domnesc justiţia economică si socială. De aici s-au înălţat contribuţiile critice ale dezbaterii pe tema emancipării, hegemoniei, justiţiei sociale, limbii şi identităţii. O parte inevitabilă a dezbaterii asupra păcii în abordarea structuralistă a teoriei relaţiilor internaţionale s-a concentrat în jurul problemelor agenţiilor şi structurilor. Aceasta presupune că structurile sunt exploatate de către cei bogati şi puternici printr-o dominaţie hegemonică bazată pe distribuirea inegală a resurselor materiale sau via rasă sau clasă, având ca scop negarea libertăţii indivizilor. Pornind de la această preocupare fundamentală, pentru constucţia hegemoniei structurale, structuralismul oferă argumente pentru reformarea sau înlăturarea unor asemenea structuri prin realizarea unor agenţii de indivizi care să creeze justiţia, după cum argumenta Marx.[38]

Potrivit lui Marx, structuralismul indică faptul că schimbarea apare prin materialismul dialectic – principiul hegelian conform căruia o teză va deveni propria anti-teză – iar natura umană este fluidă şi reacţionează la experienţele sale istorice, la dinamicile sociale şi la cadrul ambiental în care trăieşte.[39] Aceasta indică contradicţia din interiorul luptei de clasă, care este ingineria vieţii sociale şi politice. Astfel, materialismul indică relaţiile economice ca fiind fundamentul vieţii sociale şi politice. Versiunea marxistă-leninistă a structuralismului era bazată pe dinamicile produse de dreptul la proprietate privată şi preocuparea pentru profit şi interese materiale. Deoarece capitalismul este condus de dorinţa de a acumula câştiguri excedentare, este inerent injust, susţine beneficiile elitelor şi duce către exploatarea şi marginalizarea maselor, reproducând un sistem de clase.[40] Aceasta era o critică la liberalismul de atunci, care, după cum evidenţia Lenin, apăra în general interesele elitelor.[41] Baza economică a sistemului ar fi susţinut instituţiile politice şi sociale – în terminologia marxistă, „superstructură” – care s-ar repercuta asupra acestor probleme.

În timpul Războiului Rece, acest cadru ideologic contradictoriu părea ameninţător şi agresiv pentru statele non-comuniste şi o reţetă pentru război, chiar dacă pretindea că oferă egalitate şi justiţie socială în interiorul statelor revoluţionare. Din acest motiv, democraţiile capitaliste au contestat cu înverşunare faptul că abordările marxist-derivate ar fi creat o societate mai bună, mai justă. Ironic, acestă versiune a păcii a pretins că a furnizat justiţe socială, în special egalitate economică, răsturnând structurile de clasă imperialiste şi feudale, care împiedicau o evaluare corespunzătoare a muncii şi astfel, a justiţiei sociale. Atracţia pentru ideologiile fundamentate pe marxism-leninism nu se bazau pe practicile acestui curent, ci pe aspiraţiile sale către schimbare şi reformă. Revoluţia, reforma şi rezistenţa împotriva capitalismului au oferit un ideal de pace, dar în practică, structuralismul era mult mai brutal decât epistemologia negativă a păcii oferită de realism.

Structuralismul, şi în particular marxismul, pretinde a reprezenta facţiunile periferice, sărace, marginalizate şi oprimate, dar, ca şi liberalismul, nu face decât să nominalizeze pe cineva calificat să vorbească pentru ei împotriva structurilor care îi oprimă. Influenţele structuraliste în relaţiile internaţionale au inaugurat un discurs important: cel al justiţiei sociale, echitate economică şi agenţie. Ele au relansat dezbaterea despre cum structurile domestice şi internaţionale au creat sau au împiedicat justiţia socială şi egalitatea, permiţând astfel versiunii liberale de pace să răspundă luând în considerare probleme legate de obligaţiile redistributive ale statelor. Chiar dacă abordarea structuralistă a evidenţiat calea spre o nouă înţelegere a marginalizării şi dominaţiei de către elite şi structuri injuste, aceasta s-a preocupat în principal pe reprezentarea claselor în sistemul capitalist şi pe efectele lor negative în contextul tensiunii dintre justiţia socială, putere şi practici imperialiste. Aceasta a furnizat baza pentru percepţiile structuraliste ale războiului şi conflictului, care sunt derivate din, şi rezultă în replica diviziunii socio-economice în societatea şi economia globală.[42] Pentru că aceste marginalizări sunt inrădăcinate în structurile sistemului internaţional, orice viziune a păcii prin lentile structuraliste este adânc influenţată de o credinţă pesimistă conform căreia războiul este mult prea endemic pentru a fi vreodată înlăturat cu succes fără o reformă sau o revoluţie în sistemul capitalist şi în sistemele politice domestice. Pacea ontologică structuralistă se sprijină pe exploatarea ierarhică şi interes-propriu, care pot fi reduse doar de actori sociali ce au ca scop justiţia socială.

În consecinţă, abordările structuraliste oferă un concept de pace care a emfazat că pacea civilă (împrumutată de la gânditorii idealişti şi liberali) solicită justiţie socială şi echitate – o pace fără clase. Aceasta a dezvoltat o teorie a păcii susţinută de rezistenţa locală şi transnaţională împotriva structurilor care au dominat şi opresat (în acest caz, economia internaţională şi structurile de clasă). Structuralismul a pretins să ofere o ontologie mult mai pluralistă şi o epistemologie a unei păci care să nu fie rezultatul deciziei elitelor şi a sistemului de cunoştinţe, ci una care să considere viaţa de zi cu zi şi problemele aferente acesteia. Datorită marxismului şi a gândirii structuraliste , relaţiile internaţionale s-au deschis către o lume îndepărtată de vest, stat şi chiar şi de neajunsurile instituţiilor liberale.

Pentru că abordările structuraliste s-au axat pe inegalitatea enormă creată de un sistem internaţional esenţial imperialist, pacea putea fi realizată doar prin demontarea sistemului internaţional imperialist şi a sistemului global capitalist, rezultând într-o distribuire egală si echitabilă a resurselor. Marginalizarea şi dominaţia urmau să fie înlocuite de justiţia socială. La nivel metodologic, dezechilibrul dintre agenţie şi structuri urma să fie rezolvat. Inevitabil, întrebarea cine ar fi însărcinat cu supravegherea şi controlul unor astfel de revoluţii în interiorul statelor şi cu reformarea sistemului internaţional, conduce la asumpţia că structuralismul nu a livrat o alternativă la sistemul social dominat de elite.[43] Ideea creării structurilor inofensive care smulg agenţia din mâinile presupusei clase muncitoare emancipate şi ofereau egalitate si justiţie economică şi socială, ignorau pur şi simplu faptul că puterea şi resursele ar fi fost plasate în mâinile unor autorităţi centralizate care puteau acţiona conform propriului interes, colorate de propriile lor preferinţe. Pacea, din acest punct de vedere, s-a dovedit a fi himeră şi poate mult mai negativă decât pacea realistă, în special în termenii modului în care a fost experimentată de milioane de oameni care au trăit în sisteme influenţate de socialism şi marxism. În timp ce abordările structuraliste au identificat existenţa ascunsului, violenţelor structurale au existat pe furiş în asumpţiile, instituţiile, normele şi cadrele relaţiilor internaţionale.[44] În practică, marxismul mai degrabă a perpetuat violenţa structurală prin reformele sale, noile sale elite şi tentativele de redistribuire a resurselor. Din cauza determinismului lor, structuralismul a părut să submineze orice impuls ce se dorea a sta la baza oricărei forme emancipate de pace. Pentru că actorii sunt determinaţi efectiv de structurile în care trăiesc, structuralismul, ca şi realismul, asumă că dacă aceste structuri ar fi lăsate necontrolate, viaţa ar deveni periculoasă, inconştientă şi scurtă pentru aceşti actori. Asfel, în timp ce subliniază necesitatea existenţei agenţiei pentru actori, pentru a depăşi structurile violente, acest nivel ridicat de determinism subliniază, ca şi realismul, cât de dificile ar fi rezistenţa şi emanciparea. Astfel, proiectul pentru pace reprezintă obiectul tensiunilor ontologice şi metodologice care interferează cu obiectivele sale generale pentru emancipare.[45]

1.4. Contribuţiile post-structuraliste la conceptul de pace

„Suveranitatea, legile şi prohibiţia au format un sistem de reprezentare a puterii care a fost extins de teoriile dreptului: teoria politică nu a contenit niciodată să fie obsedată de persoana Suveranităţii. Astfel de teorii se preocupă şi astăzi cu probelma suveranităţii. Ceea ce ne trebuie...este o filosofie politică care să nu fie ansamblată în jurul problemei suveranităţii, nici în jurul problemelor dreptului şi a prohibiţiei. Trebuie să retezăm capul regelui.”[46]

Post-structuralismul reprezintă o a doua aripă a frontului critic care s-a concentrat pe interogarea, subminarea şi poziţionarea în spatele pozitivismului şi răţionalismului teoretic care au dominat abordările ortodoxe ale relaţiilor internaţionale în politica mondială.[47] Atacurile sale sunt mult mai concertate decât cele ale teoriei critice, afişând o postură anti-fundaţionalistă împotriva meta-naraţiunilor ilumininiste, a determinismului structural sau a tragediei. Teoriile ortodoxe sunt ontologic şi metodologic vicioase, după cum argumenta chiar Foucault.[48] În timp ce teoria critică extinde preocuparea iluminstă pentru o pace emancipatorie, post-structuralismul oferă posibilităţi radical noi pentru ontologia păcii, pentru metodologia şi înţelegerea relaţiei dintre cunoştinţă şi putere. Astfel, înţelegerile post-structuraliste ale păcii negociază cu criticismul puternic asupra disciplinei conform cărei teoria raţională reifică efectiv un „imperiu liberal” care se spijină pe reziduurile imperialismului liberal, prin oferirea meta-naraţiunilor şi a unor realităţi şi adevăruri care reprezintă exact interesele celor influenţi.

[...]


[1] Georg S. Simmel, „The Sociology of Conflict“, în H. M. Ruitenbeek Varietes of Classic Social Theory, Ed. Dutton, New York, 1963

[2] Acesta reprezintă un cadru în care ar putea fi analizate conflictele de mică intensitate, cauzate de imigrare şi emigrare

[3] Oliver P. Richmond, The Transformation of Peace, Ed. Palgrave, Londra, 2005, în cap. “Concluzii”

[4] Andrew Williams, Liberalism and War, Ed. Routledge, Londra, 2006, p. 6

[5] Preşedintele US Wilson se adrsează Congresului subliniind faimoasele sale 14 puncte, 8 ian 1918. Acest speech este adesea considerat expresia cheie a idealismului.

[6] Lucian M. Ashworth, “Where are the Idealists in Interwar IR?”, Review of International Studies, vol. 32, nr. 2, 2006, p. 304

[7] Jürgen Hartmann, Internazionale Beziehungen, Ed. VS Verlag für Sozialwissenschaft, Wiesbaden, 2009, p. 17

[8] Norman Angell, The Fruits of Victory, Ed. Collins, Londra, 1921, p. 8

[9] Alfred Zimmern, The League of Nations and the Rule of Law, Ed. MacMillan, Londra 1936, p.327

[10] Casper Sylvest, “Interwar Internationalism, the British Labour Party, and the Historiography of International Relations”, International Studies Quarterly, vol. 48, nr. 2,2007, p.41

[11] Michael Doyle, Ways of War and Peace, Ed. Norton, Londra, 1997, p.206

[12] Adam Smith, An Inquiry into the Nature and Causes of the Wealth of Nations, Ed. Dent, Londra, 1910

[13] Michael Doyle, op.cit., p. 207

[14] Mikkel Vedby Rasmussen, The West, Civil Society, and the Construction of Peace, Ed. Palgrave, Londra 2003, p.113

[15] John Locke, Two Treatises on Government, ed. P. Ladlett, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1988 [1690], pp. 23-34

[16] Jeremy Bentham, Plan for a Universal and Perpetual Peace, [1789] in H.P.Kainz (ed.), Philosophical Perspective on Peace, Ed. MacMillan, Londra, 1987, p. 57

[17] Chris Brown, Sovereignity, Rights and Justice: International Political Theory Today, Ed. Polity Press, Cambridge, 2002, p.41

[18] Ibidem, p.42

[19] Martin Wight, “Why is There No International Theory?”, în H. Butterfield şi M. Wight, “Diplomatic Investigations: Essays in the Theory of International Politics”, Ed. George Allen and Unwin, Londra,1966, p. 33

[20] Michael Doyle, Ways of War and Peace, Ed. Norton, Londra, 1997, p.206

[21] Martin Wight, International Theory, Ed. Leicester University Press, Leicester, 1994, p.14

[22] Chris Brown, “Tragedy, Tragic Choice and Contemporary International Political Theory” , în International Relations, vol. 21, nr. 5, 2006, p. 5

[23] Oliver P. Reachmond, Peace in International Relations, Ed. Routledge, New York, 2008, pp. 34-35

[24] Thomas Hobbes, Leviathan, Ed. WBZ, Berlin, 2003, Cap. 7

[25] Ibidem

[26] Christiane Lemke, Internationale Beziehungen. Grundkonzepte, Theorien und Problemfelder, Ed. Oldenbourg, München, 2008, p.57

[27] Stephanie Schiedermair, Der internationale Frieden, Ed. Nomos, Baden-Baden, 2006, p. 79

[28] Jim George, Discourses of Global Politics, Ed. Lynne Rienner, Boulder, 1994, p. 78

[29] E.H. Carr, Twenty Years’ Crisis , Ed. MacMillan, Londra, 1939, p. 68

[30] Ibid., p.97

[31] Hans Morgenthau, Politics Among Nations, Ed. McGraw Hill, New York, 1948, p. 22

[32] Jim George, op.cit., p. 91

[33] Ibid., p.237

[34] Hans Morgenthau, “The Intellectual and Political Functions of Theory” , Truth and Power, Ed. Praeger, New York, 1970, p.244

[35] Hedly Bull, The Anarchical Society, Ed. Columbia University Press, New York, 1977, p.186

[36] John Vasquez, The Power of Power Politics, Ed. Cambridge University Press, Cambridge, 1998, p.375

[37] Karl Marx, The Marx-Engels Reader, ed. R.C. Tucker, New York: Norton, 1978, p.519

[38] Ibid., p. 519

[39] Karl Marx, The Poverty of Philosophy, Ed. Prometheus Books, Londra, 1995 [1847], Cap. II

[40] Karl Marx, Frederich Engels, “Communist Manifesto” , [1848], în H. Selsam şi H. Martel, Reader in Marxist Philosophy, Ed. International Publishers, New York, 1963, p.26

[41] V.I.Lenin, în H. Selsam şi H. Martel, op.cit., p.37

[42] Johann S. Koch, Strukturalismus, zur Geschichte und Aktualität eines kulturwissenschaftlichen Paradigmas, Ed. Synchron, Heidelberg, 2009, pp. 44-65

[43] Oliver P. Reachmond, op.cit., pp. 43-44

[44] Johan Galtung, Peace by Peaceful Means, Ed. Sage Publications, Londra,1996, p. 108

[45] Scott Burchill, Andrew Linklater, Theories of International Relations, Ed. St. Martin’s Press, New York, 1996, p. 143

[46] Michael Foucault, “Truth and Power”, în Paul Rabinow, The Foucault Reader, Ed. Penguin, Londra, 1991, p.63

[47] Arjun Appadurai, Grassroots Globalisation and Research Imagination, Ed. Duke University Press, Carolina de Nord, 2001, p.6

[48] Michael Foucault, op.cit, p. 63

Final del extracto de 102 páginas

Detalles

Título
Conflict si negociere in relatiile internationale
Universidad
Alexandru Ioan Cuza University of Iasi
Calificación
1
Autor
Año
2009
Páginas
102
No. de catálogo
V148664
ISBN (Ebook)
9783640596331
ISBN (Libro)
9783640596089
Tamaño de fichero
1822 KB
Idioma
Rumano
Palabras clave
conflict;, negociere;, relatii internationale;
Citar trabajo
Cornelia Baciu (Autor), 2009, Conflict si negociere in relatiile internationale, Múnich, GRIN Verlag, https://www.grin.com/document/148664

Comentarios

  • No hay comentarios todavía.
Leer eBook
Título: Conflict si negociere in relatiile internationale



Cargar textos

Sus trabajos académicos / tesis:

- Publicación como eBook y libro impreso
- Honorarios altos para las ventas
- Totalmente gratuito y con ISBN
- Le llevará solo 5 minutos
- Cada trabajo encuentra lectores

Así es como funciona